Vin la Corso, pe floaștăr (bun și ardelenesc)

Standard

Eh, pentru neardelenii care dau peste noi, să începem prin a lămuri noțiunea de floaștăr: e locul ăla din orașele ardelenești unde te duci să vezi și să fii văzut. Unii o fac mai discret, alții mai bătător la ochi, dar toți ne „dăm” pe floaștăr. Cunoscut, de altfel, și sub numele de Corso. Și pentru că bistroului despre care se vorbește în articolul de față nu puteau să-i zică La Floaștăr, i-au zis Corso.

Și acum, că am terminat cu obsesiile lingvistice (a nu se uita din ce fac bani, totuși), să trecem la subiect. E unul simplu și plăcut, acoperit de o zicală (cred) vieneză, din care-mi amintesc doar poanta, adică „vinul, valțul și femeia”.

Peste valț sărim de data asta, că ne-am fi rupt picioarele la câtă lume a fost la vin. Deși, dacă stau să mă gândesc, se putea valsa în stradă, dacă îți puneai mintea.

Așadar, vinul și femeile (autoare). Am ratat prima ediție a degustărilor de vinuri de la Corso Bistro (deși cred că merg la ei cel puțin o dată pe săptămână, cam de la trei zile după ce au deschis), de căscată muncitoare ce sunt.

Și Corso știe să gătească (încă mai plâng de dorul măduvei pe pâine prăjită și al consommeului cu os cu măduvă, sper să citească și să dreagă situația) și nu s-a dat de rușine nici de data asta. Ne-a hrănit cu rață cu chutney picant, ofofofof cât de bună când eu mănânc rață doar din an în Paști, că m-a lăsat copilăria cu traume severe, brânzeturi asortate, măsline în ulei cu pită prăjită, o pastă de brânză cu nuci (cred) care m-a lăsat lată. Și îmi mai place la Corso meniul adevărat de bistrou: sezonier, schimbat des, cu porții cât să te saturi fără să ajungi să te rostogolești pe stradă.

Nu ne-a scăpat a doua, și ne facem și abonament, vă asigurăm de asta. Și vă spun și de ce. Din punctul meu de vedere. Pe al Bobinei îl vedeți în poze. Cum a reușit să le focalizeze, habar n-am, că eu una vă pot garanta că m-am cam euforizat, după cum se vede în fotografia de mai jos.

Așadar:

  1. Vinul și valțul îmi plac. Femeile le las altora care știu ce să facă cu ele. Iar dacă alegi un vin bun, mai vin la tine-n locantă. Obsesiv de-a dreptul
  2. Sunt din categoria oamenilor care trăiesc ca să mănânce. Nu neapărat mult, dar, preferabil bun. Iar pentru mine vinul e aliment, nu apă chioară, să o bei cu vadra, ca vitele. Deci mai bine puțin și bun decât mult și prost.
  3. Îmi plac oamenii pasionați de ce fac. Și podgoria Liliac de la Batoș-Lechința e un loc cu oameni pasionați de vin.

Terminând cu argumentele, vă spun ce îmi mai amintesc despre vinurile astea seci (cam masculine, dar așa îmi plac mie):

Liliac Young: vin tânăr, de băut repede, vinificație după metoda Beaujolais Nouveau. Doar că, spre deosebire de Beaujolais, care îmi place cam la zece ani o dată, ăsta promite mult mai mult. Și e patriotic, local și național, și, evident, mai ieftin. Vin ușurel, de vară, de picnic cu volane și coșulețe de răchită.

Fetească Albă: vioi, sprințar, fructat-floral-clorofilos-citric. De băut la prânzuri de afaceri sau de traducători care muncesc de-acasă și și-au cam terminat norma pe ziua respectivă.

Sauvignon Blanc: exotic, aromat, sec. Fripturibil (după părerea mea).

Fetească Regală: să-mi iertați patriotismele locale, dar nu l-aș da pe nicio altă Fetească.

Rose din Pinot Noir: eh, acum e-acum. Nu mă omor după rose-uri. Recunosc. Le beau doar dacă nu este altceva. Dar ăsta e din categoria altceva. Aș putea să îl beau rece, lângă un grătar la iarbă verde, și să mai cer. Și, cu ocazia asta, am aflat că vinurile din struguri negri își iau culoarea din coajă, nu din pulpă. Iar culoarea depinde de cât timp se lasă pulpa în presă. Cu cât mai lentă presarea, cu atât mai întunecat vinul.

Fetească Neagră măritată cu Merlot: prieteni, mariajul ăsta e, pentru mine, care mă feresc de vinurile roșii ca ăla negru de tămâie, cel mai fericit din câte am gustat în ultima vreme. Aștept să îmi fac curaj să arunc în cuptor un mușchi Wellington (de vânat, dacă s-ar putea, maturat de alții, nu de mine) și să îmi chem prietenii la o friptură pe care să o ajute spre papilele gustative vinul ăsta. Și mai e și moartea mitului cum că nu se poate face vin roșu bun în Transilvania. Ba da, de când cu încălzirea globală, se poate. Unul din puținele ei avantaje.

Amintirile astea fragmentare nu-s nici pe sfert la fel de fermecătoare ca prezentarea Ioanei Micu (oenologul Liliac), care e pasionată de vin, nu doar vânzătoare de vin, și îl povestește grațios, pasionant și cu drag de munca ei. Sper să vină pe la noi pe blog și să ne povestească vinul ei preferat. Și să vină la următoarele degustări tot cu somelierul de data trecută, că zâmbește la fel de frumos ca ea.

DSC_9601

Așadar: Corso va mai organiza degustări de alte vinuri transilvănene, Liliac va mai organiza degustări de vinuri proprii și în alte locuri. Vă sfătuim (ba chiar v-am impune, dacă am putea) să nu ratați nici degustările de la Corso, nici cele oferite de Liliac. O să plecați acasă încântați și la gust, și la suflet, și la minte. Dacă nu va fi așa, să dați vina pe noi, că nu ne supărăm (ne supărăm, dar nu recunoaștem în public, na).

Servus,
a dumneavoastră pofticioasă de serviciu
Bucătarul Leneș.

PS: O mai fi contribuind la patriotism și faptul că mi-am petrecut primele luni din viață (intra și extrauterine) la Lechința?

 

 

 

 

Reclame

Un gând despre &8222;Vin la Corso, pe floaștăr (bun și ardelenesc)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s