Mic dicționar de ardelenisme (11): ceapsa, clopu’ și chepeneagu’

Standard

Mno, ioi, tulai și vai de ceapsa* me (expresia asta nu e tradițională, dar bucătarul leneș nu vorbește buruienos decât la volan, unde n-o aud decât cel mult încă doi oameni). Am pierdut startul.

Era cât pe ce să scriu pe celălalt blog despre o degustare de vinuri, dar mi-au luat-o alții mai pricepuți înainte. Și dacă tot i-o trecut deja vremea ca la clopu’ de paie**, am zis că mai poate aștepta o țâră, să nu îmi bat gura de pomană, pe principiul „după ploaie, chepeneag***”.  Numa bine mă ajută memoria aia slabă și rămân doar cu ce mi-a furat cel mai tare nasul, ochii și papilele gustative.

Și-amu, să revenim la oițele noastre, surorile mele de coafură, și să ne lămurim ce-o vrut să zică autorii:

* Mai dintâie, ceapsa se poartă pe cap. Dacă e bănățeană, chiar e vai de capul tău, pentru că una foarte tradițională și bogată are cam juma de kilo de bani de aur cusuți pe dânsa. Prin zona mea (valea Arieșului, adică), ceapsa era o bonetă (de molton, croșetată sau tricotată) pe care-o purtau bunicile pe su’ năframă, să nu le înghețe urechile iarna, că no, cam trăje în beserică. Cum ce trăje? Corentu!

** I-o trecut vremea ca la clopu’ de paie vrea să zică următoarele: că fuse, fuse și se duse, cum ar veni, ca vremea clopului de paie care-i limitată în timp. Iarna degeaba-l ai, că de folosit la nimic nu-ți folosește.

*** După ploaie, chepeneag e, pe scurt, Cooperativa Munca în Zadar. Adică nu  merită să te mai ostenești, că dacă n-ai avut chepeneag când ploua, oricum ești ud până la piele. Mai ales dacă nu te-o luat nime-n car, c-afară plouă. No-amu serios, chiar nu știți ce-i chepeneagul? Și nu, nu-i parapleu. Bine, no, hai, treacă de la mine, e pelerină sau pe-acolo.

Chepeneag și ceapsă n-am. Dar îmi puteți vedea unul din clopuri, care, evident, ar avea nevoie de-o șpilcă să stea mai bine pe cap, dar îi bun când plouă și n-ai parapleu.

clop

 

Anunțuri

Multiculturalissime. Și-atât.

Standard

Erau amândoi văduvi. S-au căsătorit. Interetnic, mixt, fele apă, fele viz. N-au avut copii împreună și i-au crescut pe ai lui. Care nu i-au zis mamă, ci tanti, și n-a fost niciun bai de-acolo. Au iubit-o și i-a iubit. Au respectat-o, și-au luat neveste la fel de bune și respectuoase ca ei și, după ce s-a dus de pe lumea asta, i-au dus flori și lumânări la mormânt în fiecare an, de Floriile românești și de Luminația ungurească. Și-au tratat rudele de împrumut exact ca pe cele de sânge, au fost primii la dat ajutor la nevoie și la bucuriile de familie. Și nici românilor din familie nu le-a trecut vreodată prin cap că nu sunt, de fapt, rude de niciun fel, nici la bucurii, nici la necazuri.

Oamenii buni sunt de un singur fel, dacă mă întrebați pe mine. Buni și-atât.

Ca un preot catolic care regretă că nu a a avut timp de învățat imnuri în română, sau ca unul reformat care citește din Evanghelie și predică și în română, sau ca unul ortodox care se roagă pentru vecinul unitarian de parohie.

Acestea fiind zise, vedeți că încep zilele culturale maghiare. Opt zile de muzică, evenimente, gulyas, bor, kurtos kalacs și bună înțelegere.

S(z)ervus(z).

Mic dicționar de ardelenisme (6): noi urăm, nu înjurăm

Standard

Nu ne șede în caracter. Noi, dacă ne-ați calcat pe tiucsemu’* favorit, vă urăm de să vă fere providența să se împlinească vreodată ce v-am urat.

wpid-dsc_0083.jpg

Pe o zi cam ca asta din poză (făcută de bucătarul leneș, cu telefonul, de unde și calitatea telefonică), după ce am alergat (din fericire) doar jumătate de zi ca să lămuresc bugetul local că mi-am plătit acum patru ani și ceva singura amendă de circulație luată vreodată, în timp ce bodogăneam în gândul meu (sper că doar în gând), mi-am adus aminte de o discuție avută la un pui (la cuptor) de vorbă, despre cum am avut eu nevoie de referințe arhaic-medicale ca să mă prind ce vrea sa zică manca-ți-ar franțu’ nasu’**. Pentru ca franțu’, când încă mai era la modă, înainte de inventarea contracepției de barieră pentru mase și de descoperirea, zice-se că pe bază de leveșă stricată, a penicilinei, mânca nasuri.

Urarea de mai sus e, evident, pentru călcături de sus, cu bocanci cu ținte, mărimea 46, și cca. 100 kilo de persoana, plus doi desagi plini cu făină în spinare.

Pentru altele, în funcție de gravitate, va putem ura să vă mânce jelea, să vă mânce rușinea, să vă ieie hoherii*** și să tune-n urechile dumneavoastră.

Acestea fiind zise, servus și dumniezo vă-mburde-n rai că vă puneți mintea cu aiurelile mele.

Bucătarul leneș


* un ochi de găină, bine fixat pe degetul mic de la picior.
** boală rușinoasă, de a cărei răspândire în lume, cu excepția Franței, unde-i zice boala napolitană, se zvonește ca se fac vinovați fustangii de franțuji.
*** cu doua variante, una pentru animale domestice sălbăticite și una pentru ființe umane grav încălcătoare de legi, după părerea dicționarului.


PS: Nu ca as fi uitat de mereți în fene sau mânce-vă fenea****, dar nu-mi aminteam ce-i fenea.


**** un loc extrem de călduros, unde trăiesc niște personaje smolite, pe care, zice-se, doar muierea și un anume Ivan au reușit să le păcălească.

Noi nu suntem români, până la proba contrarie

Standard

Adică, de exemplu, colega mea de facultate, 100% unguroaică din județul Mureș, de năcaz că Institutul de Limba Rusă A. S. Pușkin nu a vrut să ne dea zi liberă de ziua României, pe motiv că pica în weekend.

Așa un „Noi suntem români” cântat cu patimă de o unguroaică n-am auzit și nici nu cred că voi mai auzi vreodată. Pentru că, la o adică, când ne supără alții, toți suntem (cetățeni) români, indiferent de etnie.

La mulți ani și pace!

conti

Mic dicționar de ardelenisme (5): porodici, picioci și zamă de cute

Standard

DSC_0062

Doamnelor și domnilor, vă anunț cu mare mândrie că, împreună cu văru-meu, am reușit să înființăm o gredinuță de balcon. În ciuda sorții și-a incapacității mele (afirmate public) de-a creste vreo plantă, am avut niște porodici de vis pe balconul de la bucătărie. La anul mă gândesc să cumpăr mai multe jardiniere și să pun și picioci. Iar din porodicile viitoare să fac o zama de cute.

Ca și când n-ar fi de ajuns că vă zăpăcesc cu porodicile și piciocile, acum o să mă întrebați și ce-i zama de cute. E o zamă care nu există. Sau, mă rog, există, dar e altceva. E o zamă pe care unchiul meu, fratele bunicii, refuza să o mănânce acasă. Până s-a dus să se joace cu copiii vecinei unguroaice, care l-a întrebat dacă mănâncă zamă de porodici. El? Nuuuuuuu… Da’ zamă de cute mânci? Mânc. Acasă avea și el zamă de porodici, dar de cute ba. Iar când s-a dus străbună-mea să întrebe ce-i cu zama aia, că vrea copilul și-acasă, a aflat ca era… zama de porodici. Cu zdrențe de ou. Arma secreta a bunicilor ardelence de la țară. Așadar, dacă aveți un copil mofturos la supe, dați-i zamă de cute, că pe aia sigur o mănâncă.

A, ce-s porodicile? Roșii. Tomate. Pătlăgele roșii. Solanacee ca piciocile, care-s cartofi toata ziua. Că veni vorba, nu că am avea noi puține nume pentru barabule*, dacă mergeți în Ungaria și vedeți în meniu burgonya în loc de semicunoscutul (în Ardeal) pityoka, să știți ca tot aia-i. Ingredientul de baza la gulyas (guiaș, va rog, nu gulaș, franțuziților).

* barabule, baraboi, pere, peruște, pere de pământ, picioci, croampe, crumpene, crumpli și gata, ca nu mai pot**.

** la cererea publicului cetitor, am mai putut: colompere, ca-n popricașul de colompere al bunicii publicului cetitor.

Mic dicționar de ardelenisme (10): socăcițe, căuaci, șuștări și hoheri

Standard

Ghidul meseriilor tradiționale ardelenești, în viziunea socaciului leneș:

Așadar, ieri mi-am amintit, încercând să găsesc versiunea feminizată a faimosului „Ce faci bade, șezi și cujeți? Ba, numa’ șed!”, că, în nomenclatorul ardelenesc, blogul meu semi-culinar și deloc harnic ar trebui să se cheme al socaciului leneș (socăciței, na).  Paranteză:

În copilăria mea, cea mai cea socăciță  din Turda era Kati-neni, o doamnă școlită la școala de menaj, la fel cu autoarea mea preferată de cărți de bucate, Silvia Jurcovan, și ea născută în zona Clujului. Eh, socăcițele astea trebuiau să știe să calculeze cum se demontează porci întregi pentru friptură, ca să nu plece nimeni flămând, cum se cos găinile una de alta ca să nu le pierzi în cazanul cu supă, cum să dirijeze o armată întreagă de muieri cu priceperi variate în bucătărie și, mai ales, cum se coc răvașele de amor, care trebuiau întinse unul câte unul, pe rând, cu o răbdare de înger. Răbdare pe care eu mi-o induc de două ori pe an, pentru cam o jumătate de porție, adică maximum 50 de bucăți. Iar la o nuntă serioasă, era musai să fie cel puțin două pe cap de nuntaș.

Căuaciul e echivalentul antebelic al mecanicului auto: repară șasiul, pune anvelope metalice și potcovește caii putere. Să mai zic ce e? Fierar, ca să fim siguri.

Copii șuștărului, după cum bine se știe, umblă desculți, că tatăl lor, evident, n-are vreme să le facă încălțări.

Și umblă desculți ca niște hoheri, săracii, de se fac de tătă minunea prin sat. Acuma, în privința hoherilor, părerile-s împărțite. Meseria efectivă e de hingher și, probabil, la vremea aia, nu erau tocmai sedentari. Așa că, în versiunea peiorativă, hoher e orice fel de om fără altă slujbă fixă, îmbrăcat ca vai de capul lui și nu prea bine privit. Un fel de vagabond bun la toate. Și mi-aș dori să îmi explice vreun bistrițean ce vrea să zică mama cu hoherul de la banda Tecii, că știu și ce-i hoherul, și unde-i Teaca. Numai banda nu știu ce-i și la ce folosește.

DSC_9605

No servus și-un ai verde (că prazul, chiar dacă ne place, îl importăm de peste Carpați).

A dumneavoastră, cu tocurile potcovite la șuștăr,
Socaciul Leneș.

PS: evident că opera socaciului de la Corso e pozată de Bobina cu Fotografii.

 

Mic dicționar de ardelenisme (9): riți-piți, nădragi de mâță, bodri și-alte soiuri de cipcă

Standard

Doamnelor, domnișoarelor și (mai rar) domnilor,

Cea mai mare tristețe a copilăriei mele a fost că n-am avut niciodată părul lung. Aș zice că-s recunoscătoare pentru că, la cât m-au chinuit la pieptănat cu el scurt, dacă era lung, acum aș fi fost tunsă periuță. M-aș fi sacrificat, totuși, pentru că toate fetele aveau riți-piți, în afară de mine. Iar cordeluțe cu fundițe nu mă lăsa (pe bună dreptate) eleganta de maică-mea să port.

Ce e aia riți-piți? La noi, unde jocul se numea ics și zero, riți-piți se foloseau la prins părul, erau care mai de care mai colorate, din elastic, cu biluțe sau flori la capete. Elasticul era dublu, prindeai de o biluță, îl învârteai pe după codiță și, dublu fiind, făcea un fel de laț care se trecea peste cealaltă biluță. Și eu n-aveam. Of! Mi-aș scoate acum pârleala, dar nu mai există așa ceva. Of, din nou!

Bodri, fodori și fodorași am avut. Chiar destui, dacă mă uit în poze. Le cam stricam imaginea cu eternele julituri la genunchi, pentru că eram o împiedicată și jumătate, și la glezne, cât am avut saboți cu talpă de lemn. Norocul meu e că am fost un copil tare-mptilit* și, pe lângă că eram slabă ca o mâță hiperactivă, nici nu cădeam de sus. Dacă vă întrebați cu ce se mănâncă, păi nu se mănâncă. Sunt volane și volănașe care fac fetițele drăgălașe. Pot fi și din cipcă, la o adică. Doar că din cipcă se mai fac și altele, cum ar fi desuuri, bluze și fețe de masă.

Când am mai crescut, în plină oribilitate vestimentară a sfârșitului anilor 80 (sclipici, plastic, neoane, haine mulate, șuvițe blonde trecute prin pungă și permanent de oiță – doar că de ăsta n-aveam eu nevoie și mă invidiau cucoanele la coafor până mă scoteau din minți), au apărut zișii nădragi de mâță, cunoscuți pe la noi sub numele de cica nadrág. Ce-i cu nădragii v-ați prins, deci puteți deduce și singuri care-i mâța din expresie. În ziua de azi sunt, de un paregzamplu, nădragi de club pentru piți. Cu cât mai „dezvoltată” piți, cu atât mai subțirei, turbați și mulați.

DSC_0618

No servus și-un ai verde (că prazul, chiar dacă ne place, îl importăm de peste Carpați).

A dumneavoastră, fără nădragi de mâță, dar cu bodri din cipcă,
Bucătarul Leneș.

*Se va reveni asupra termenului într-o ediție viitoare.

NA: dacă vă întrebați ce-i cu numerotarea haotică, mai sunt în dosar, așteaptă diacriticele. Au mai fost publicate, dar am plecat cu ele-n traistă, și se vor găsi și aici.