Doamnelor și domnilor, vă anunț cu mare mândrie că, împreună cu văru-meu, am reușit să înființăm o gredinuță de balcon. În ciuda sorții și-a incapacității mele (afirmate public) de-a creste vreo plantă, am avut niște porodici de vis pe balconul de la bucătărie. La anul mă gândesc să cumpăr mai multe jardiniere și să pun și picioci. Iar din porodicile viitoare să fac o zama de cute.
Ca și când n-ar fi de ajuns că vă zăpăcesc cu porodicile și piciocile, acum o să mă întrebați și ce-i zama de cute. E o zamă care nu există. Sau, mă rog, există, dar e altceva. E o zamă pe care unchiul meu, fratele bunicii, refuza să o mănânce acasă. Până s-a dus să se joace cu copiii vecinei unguroaice, care l-a întrebat dacă mănâncă zamă de porodici. El? Nuuuuuuu… Da’ zamă de cute mânci? Mânc. Acasă avea și el zamă de porodici, dar de cute ba. Iar când s-a dus străbună-mea să întrebe ce-i cu zama aia, că vrea copilul și-acasă, a aflat ca era… zama de porodici. Cu zdrențe de ou. Arma secreta a bunicilor ardelence de la țară. Așadar, dacă aveți un copil mofturos la supe, dați-i zamă de cute, că pe aia sigur o mănâncă.
A, ce-s porodicile? Roșii. Tomate. Pătlăgele roșii. Solanacee ca piciocile, care-s cartofi toata ziua. Că veni vorba, nu că am avea noi puține nume pentru barabule*, dacă mergeți în Ungaria și vedeți în meniu burgonya în loc de semicunoscutul (în Ardeal) pityoka, să știți ca tot aia-i. Ingredientul de baza la gulyas (guiaș, va rog, nu gulaș, franțuziților).
* barabule, baraboi, pere, peruște, pere de pământ, picioci, croampe, crumpene, crumpli și gata, ca nu mai pot**.
** la cererea publicului cetitor, am mai putut: colompere, ca-n popricașul de colompere al bunicii publicului cetitor.
Clujis(s)ime 