Mic dicționar de ardelenisme (11): ceapsa, clopu’ și chepeneagu’

Standard

Mno, ioi, tulai și vai de ceapsa* me (expresia asta nu e tradițională, dar bucătarul leneș nu vorbește buruienos decât la volan, unde n-o aud decât cel mult încă doi oameni). Am pierdut startul.

Era cât pe ce să scriu pe celălalt blog despre o degustare de vinuri, dar mi-au luat-o alții mai pricepuți înainte. Și dacă tot i-o trecut deja vremea ca la clopu’ de paie**, am zis că mai poate aștepta o țâră, să nu îmi bat gura de pomană, pe principiul „după ploaie, chepeneag***”.  Numa bine mă ajută memoria aia slabă și rămân doar cu ce mi-a furat cel mai tare nasul, ochii și papilele gustative.

Și-amu, să revenim la oițele noastre, surorile mele de coafură, și să ne lămurim ce-o vrut să zică autorii:

* Mai dintâie, ceapsa se poartă pe cap. Dacă e bănățeană, chiar e vai de capul tău, pentru că una foarte tradițională și bogată are cam juma de kilo de bani de aur cusuți pe dânsa. Prin zona mea (valea Arieșului, adică), ceapsa era o bonetă (de molton, croșetată sau tricotată) pe care-o purtau bunicile pe su’ năframă, să nu le înghețe urechile iarna, că no, cam trăje în beserică. Cum ce trăje? Corentu!

** I-o trecut vremea ca la clopu’ de paie vrea să zică următoarele: că fuse, fuse și se duse, cum ar veni, ca vremea clopului de paie care-i limitată în timp. Iarna degeaba-l ai, că de folosit la nimic nu-ți folosește.

*** După ploaie, chepeneag e, pe scurt, Cooperativa Munca în Zadar. Adică nu  merită să te mai ostenești, că dacă n-ai avut chepeneag când ploua, oricum ești ud până la piele. Mai ales dacă nu te-o luat nime-n car, c-afară plouă. No-amu serios, chiar nu știți ce-i chepeneagul? Și nu, nu-i parapleu. Bine, no, hai, treacă de la mine, e pelerină sau pe-acolo.

Chepeneag și ceapsă n-am. Dar îmi puteți vedea unul din clopuri, care, evident, ar avea nevoie de-o șpilcă să stea mai bine pe cap, dar îi bun când plouă și n-ai parapleu.

clop

 

Reclame

Mic dicționar de ardelenisme (6): noi urăm, nu înjurăm

Standard

Nu ne șede în caracter. Noi, dacă ne-ați calcat pe tiucsemu’* favorit, vă urăm de să vă fere providența să se împlinească vreodată ce v-am urat.

wpid-dsc_0083.jpg

Pe o zi cam ca asta din poză (făcută de bucătarul leneș, cu telefonul, de unde și calitatea telefonică), după ce am alergat (din fericire) doar jumătate de zi ca să lămuresc bugetul local că mi-am plătit acum patru ani și ceva singura amendă de circulație luată vreodată, în timp ce bodogăneam în gândul meu (sper că doar în gând), mi-am adus aminte de o discuție avută la un pui (la cuptor) de vorbă, despre cum am avut eu nevoie de referințe arhaic-medicale ca să mă prind ce vrea sa zică manca-ți-ar franțu’ nasu’**. Pentru ca franțu’, când încă mai era la modă, înainte de inventarea contracepției de barieră pentru mase și de descoperirea, zice-se că pe bază de leveșă stricată, a penicilinei, mânca nasuri.

Urarea de mai sus e, evident, pentru călcături de sus, cu bocanci cu ținte, mărimea 46, și cca. 100 kilo de persoana, plus doi desagi plini cu făină în spinare.

Pentru altele, în funcție de gravitate, va putem ura să vă mânce jelea, să vă mânce rușinea, să vă ieie hoherii*** și să tune-n urechile dumneavoastră.

Acestea fiind zise, servus și dumniezo vă-mburde-n rai că vă puneți mintea cu aiurelile mele.

Bucătarul leneș


* un ochi de găină, bine fixat pe degetul mic de la picior.
** boală rușinoasă, de a cărei răspândire în lume, cu excepția Franței, unde-i zice boala napolitană, se zvonește ca se fac vinovați fustangii de franțuji.
*** cu doua variante, una pentru animale domestice sălbăticite și una pentru ființe umane grav încălcătoare de legi, după părerea dicționarului.


PS: Nu ca as fi uitat de mereți în fene sau mânce-vă fenea****, dar nu-mi aminteam ce-i fenea.


**** un loc extrem de călduros, unde trăiesc niște personaje smolite, pe care, zice-se, doar muierea și un anume Ivan au reușit să le păcălească.

Mic dicționar de ardelenisme (10): socăcițe, căuaci, șuștări și hoheri

Standard

Ghidul meseriilor tradiționale ardelenești, în viziunea socaciului leneș:

Așadar, ieri mi-am amintit, încercând să găsesc versiunea feminizată a faimosului „Ce faci bade, șezi și cujeți? Ba, numa’ șed!”, că, în nomenclatorul ardelenesc, blogul meu semi-culinar și deloc harnic ar trebui să se cheme al socaciului leneș (socăciței, na).  Paranteză:

În copilăria mea, cea mai cea socăciță  din Turda era Kati-neni, o doamnă școlită la școala de menaj, la fel cu autoarea mea preferată de cărți de bucate, Silvia Jurcovan, și ea născută în zona Clujului. Eh, socăcițele astea trebuiau să știe să calculeze cum se demontează porci întregi pentru friptură, ca să nu plece nimeni flămând, cum se cos găinile una de alta ca să nu le pierzi în cazanul cu supă, cum să dirijeze o armată întreagă de muieri cu priceperi variate în bucătărie și, mai ales, cum se coc răvașele de amor, care trebuiau întinse unul câte unul, pe rând, cu o răbdare de înger. Răbdare pe care eu mi-o induc de două ori pe an, pentru cam o jumătate de porție, adică maximum 50 de bucăți. Iar la o nuntă serioasă, era musai să fie cel puțin două pe cap de nuntaș.

Căuaciul e echivalentul antebelic al mecanicului auto: repară șasiul, pune anvelope metalice și potcovește caii putere. Să mai zic ce e? Fierar, ca să fim siguri.

Copii șuștărului, după cum bine se știe, umblă desculți, că tatăl lor, evident, n-are vreme să le facă încălțări.

Și umblă desculți ca niște hoheri, săracii, de se fac de tătă minunea prin sat. Acuma, în privința hoherilor, părerile-s împărțite. Meseria efectivă e de hingher și, probabil, la vremea aia, nu erau tocmai sedentari. Așa că, în versiunea peiorativă, hoher e orice fel de om fără altă slujbă fixă, îmbrăcat ca vai de capul lui și nu prea bine privit. Un fel de vagabond bun la toate. Și mi-aș dori să îmi explice vreun bistrițean ce vrea să zică mama cu hoherul de la banda Tecii, că știu și ce-i hoherul, și unde-i Teaca. Numai banda nu știu ce-i și la ce folosește.

DSC_9605

No servus și-un ai verde (că prazul, chiar dacă ne place, îl importăm de peste Carpați).

A dumneavoastră, cu tocurile potcovite la șuștăr,
Socaciul Leneș.

PS: evident că opera socaciului de la Corso e pozată de Bobina cu Fotografii.

 

Mic dicționar de ardelenisme (9): riți-piți, nădragi de mâță, bodri și-alte soiuri de cipcă

Standard

Doamnelor, domnișoarelor și (mai rar) domnilor,

Cea mai mare tristețe a copilăriei mele a fost că n-am avut niciodată părul lung. Aș zice că-s recunoscătoare pentru că, la cât m-au chinuit la pieptănat cu el scurt, dacă era lung, acum aș fi fost tunsă periuță. M-aș fi sacrificat, totuși, pentru că toate fetele aveau riți-piți, în afară de mine. Iar cordeluțe cu fundițe nu mă lăsa (pe bună dreptate) eleganta de maică-mea să port.

Ce e aia riți-piți? La noi, unde jocul se numea ics și zero, riți-piți se foloseau la prins părul, erau care mai de care mai colorate, din elastic, cu biluțe sau flori la capete. Elasticul era dublu, prindeai de o biluță, îl învârteai pe după codiță și, dublu fiind, făcea un fel de laț care se trecea peste cealaltă biluță. Și eu n-aveam. Of! Mi-aș scoate acum pârleala, dar nu mai există așa ceva. Of, din nou!

Bodri, fodori și fodorași am avut. Chiar destui, dacă mă uit în poze. Le cam stricam imaginea cu eternele julituri la genunchi, pentru că eram o împiedicată și jumătate, și la glezne, cât am avut saboți cu talpă de lemn. Norocul meu e că am fost un copil tare-mptilit* și, pe lângă că eram slabă ca o mâță hiperactivă, nici nu cădeam de sus. Dacă vă întrebați cu ce se mănâncă, păi nu se mănâncă. Sunt volane și volănașe care fac fetițele drăgălașe. Pot fi și din cipcă, la o adică. Doar că din cipcă se mai fac și altele, cum ar fi desuuri, bluze și fețe de masă.

Când am mai crescut, în plină oribilitate vestimentară a sfârșitului anilor 80 (sclipici, plastic, neoane, haine mulate, șuvițe blonde trecute prin pungă și permanent de oiță – doar că de ăsta n-aveam eu nevoie și mă invidiau cucoanele la coafor până mă scoteau din minți), au apărut zișii nădragi de mâță, cunoscuți pe la noi sub numele de cica nadrág. Ce-i cu nădragii v-ați prins, deci puteți deduce și singuri care-i mâța din expresie. În ziua de azi sunt, de un paregzamplu, nădragi de club pentru piți. Cu cât mai „dezvoltată” piți, cu atât mai subțirei, turbați și mulați.

DSC_0618

No servus și-un ai verde (că prazul, chiar dacă ne place, îl importăm de peste Carpați).

A dumneavoastră, fără nădragi de mâță, dar cu bodri din cipcă,
Bucătarul Leneș.

*Se va reveni asupra termenului într-o ediție viitoare.

NA: dacă vă întrebați ce-i cu numerotarea haotică, mai sunt în dosar, așteaptă diacriticele. Au mai fost publicate, dar am plecat cu ele-n traistă, și se vor găsi și aici.

 

Mic dicționar de ardelenisme (3): ni, no, ioi și trii (trei) lecții de pronunție

Standard

Știți cum cade-un ardelean de pe casă? Nu de alta, dar e cea mai bună lecție de utilizare a interjecțiilor de mai sus…

Când începe să alunece: No, no!
Când prinde viteză: No ni, no ni!
Când ajunge la streașină: No, amu!
Când se dă cu noada de pământ: No, așe!

La care-aș adăuga un Iooooooi!, dacă noada ar fi a mea. Șansele-s cam egale cu zero, că am rău de înălțime și, dacă nu iese Someșu’ din maluri, nu mă sui pe casă, iar dacă iese, cad în apă, oricum, și știu să înot.

No, amu, dacă tot se poartă reclamele cu ardeleni, eu i-aș îndemna pe ăia care le narează pseudo-ardelenește să ia lecții de pronunție de la un moldovean adevărat. Ilarion Ciobanu, adică. De aici, aici și aici. Îl bate pe singurul ardelean dintre actorii cu roluri principale cu o mână legată la spate și cu ochii închiși.

No servus și-un ai verde (că prazul, chiar dacă ne place, îl importăm de peste Carpați)

rsz_de_sus

NA: dacă vă întrebați unde-s restul de șase, sunt în dosar, așteaptă diacriticele. Au mai fost publicate, dar am plecat cu ele-n traistă, și se vor găsi și aici.

 

 

 

Mic dicționar de ardelenisme (2): langoșe, pită-n cojoc, palanețe și alte pancove

Standard

Hoarnele secuiești (kurtos kalacs/colaci pe horn) au invadat țara. Nu mai zic nimic de ele, decât, eventual, că bunica-mea le făcea pe cele mai bune. Ca toate bunicile ardelence, evident…

Eu una n-am auzit de langoșe (langoși) decât relativ târziu. Eu le știam de plăcinte, pur și simplu. De-aia, când ii zici ardeleanului plăcintă cu brânză, varză (viezure, barză) nu se va gândi la ceva copt, ci la unsuroșenia delicioasă, prăjită-n baie de grăsime (ulei sau untura) sau, în varianta ceva mai sănătoasă, pe lespede (care-i fie o tigaie groasa din tuci, fie o bucata de tuci care se pune pe plita). Tot din baia de ulei, va poftim la pancove, gogoși dospite dulci, prăjite. Și, dacă tot mi-am adus aminte, și la ciurighele/csöröge, cunoscute în unele familii cu numele oficial de minciunici și cu cel neoficial, dat de tatăl de familie (că trebuia o minte de bărbat pentru asta), de ***dulici.

Dacă tot veni vorba de copt, logica ardeleneasca nu pricepe în ruptul capului cum pot să fie vărzările cu altceva decât varză. Așa ca noi mâncăm palanete sau pupci, din aluat de pâine, cu varză, ceapă, brânză sau brânză cu cozi de ceapă verde, prune și ce-i mai trece gospodinei/gospodarului prin cap.

Cu pita-n cojoc am o relație personală pentru că, la un moment dat, o foarte bună prietenă, crescuta-n secuime, care mă credea rrrromâncă foarte verrrrrrrrde și, nu-și amintea numele standard, a început să-mi explice sistematic că „știi, ungurește îi zice pită-n cojoc (bundiță)”. Nu m-a dus capul la numele cu care știam felul asta din copilărie și-am întrebat, ca toanta, cum se face. Am aflat. Era „aaaaaaaaaaaaa, bundás kenyér!” Asa-i ca suna aproape poetic? Dacă va zic ca se face din pâine (kenyér) înmuiată (sau nu) în lapte, cu cojoc (bundă) din ou bătut, știți ce e?

 

No servus și-un ai verde (că prazul, chiar dacă ne place, îl importăm de peste Carpați).

NA: dacă vă întrebați unde-s restul de șase, sunt în dosar, așteaptă diacriticele. Au mai fost publicate, dar am plecat cu ele-n traistă, și se vor găsi și aici.

lopitău

Mic dicționar de ardelenisme (1) – harapos cutia

Standard

Bănci și coșuri de gunoi tricolore, plăcuțe bilingve, naționaliști din ambele direcții, cam așa se vede Ardealul (inclusiv Clujul) de la distanță…

În realitate, nu ne dăm în cap, luăm peste picior tricolorul pus sub popoul electoratului (în ambele limbi), ne mai și iubim mixt, mai și facem copii féle apă/féle viz (jumătate apă/jumătate viz), unde viz și apă înseamnă același lucru. Dar, indiferent ce limba vorbim acasă, știm să ne salutăm, să ne insultăm și sa citim plăcuțele de avertizare în ambele limbi.

Și “ne” mai râdem, din când în când, de neștiutori, după cum scrie-n povestea de mai jos.

Un bun prieten de-al meu, féle apa/féle viz el însuși, se iubea, acum câțiva ani bunișori, cu o domnișoară din regat care, între timp, a devenit doamna domnului în cauză, de unde deducem ca se mai iubesc încă. Domnișoara avea și ea prietenii ei de-acasă, care, într-o buna zi, după o posibilă plimbare nocturna prin Cluj, din crâșmă-n crâșmă (acum înfloresc de dragul efectului dramatic, evident, că nici jinars de prune n-au beut, nici gura nu le miroase), l-au băgat pe zisul prieten în ceață, întrebându-l ce-nseamnă harapos cutia (harapos pronunțat ca-n Harap Alb).

Întrebări ajutătoare:

Da’ unde scria așa? / Pe un gard. / Da’ pe ce gard? / Al unei case. / Da’ pe ce stradă? / Nu mai știu.

Omul nostru, mai bilingv decât plăcuțele, se scarpină-n cap o vreme, pana-l pălește, brusc, inspirația și pune întrebarea-cheie:

Mă, da’ cutia era scris cu k și y? / Daaaaaaaaaaaaaa.

Ce scria pe gard, așadar?

 Harapós kutyaCâine rău, cum ar veni. Sau, pe limba lu’ tata Traian, Cave canem. Cam ca domnișoara din poza de mai jos. Care-i rea când nu papă tot.

Sophiee

Nota autoarei: Dacă vă întrebați de ce am început cu episodul 7 și continuăm cu episodul 1, după 8, apoi doar de aceea că aceste ardelenisme sunt în reluare, de pe alt canal. Tot eu le-am scris și acolo, dar le-am luat cu mine, că mi-s prea dragi ca să nu le port în straiță și să nu le arăt oriunde pot.