Bobina de sâmbăta asta

Am avut o seară grea ieri. Oricum e greu când in Cluj au loc două evenimente la care ai vrea foarte mult sa te duci.
Cum iei decizia? Pe care să îl sari?

Ne-am hotărât cu greu să mergem la Aida, în Piața Unirii, că la Jazz in the Park fusesem și vineri.

Ca de obicei, am ajuns înaintea prietenilor mei, am făcut poze, iar mai jos aveți dovada fotografică.

Superb totul, multime colorată, copii curioși, doamne și domni la patru ace, cocuri, tocuri și egipteni antici care se plimbau prin toată piața. După mintea mea, mai mult de 10.000 de oameni.

Doar că, din cauză de organizatori români, au fost și o grămadă de lipsuri. De exemplu, dacă ai bănuiala că îți vin 10.000 de oameni, pui doar 300 de scaune (și asta nu-i așa mare problemă)? Cât despre sonorizare, ce să vă spun, dacă n-ați fost: îngrozitor, nu se auzea mai nimic, dacă stăteai în stânga sau dreapta scenei, în afara razei directe de acțiune a boxelor, iar de văzut ceva, nici nu mai vorbim. Trist, no.

Așa că ne-am luat frumos și ne-am dus la Jazz in the Park. Unde muzica se auzea foarte bine și frumos (Moonlight Breakfast) și-am avut și locuri foarte bune pe pe iarba din dreapta scenei. Și când s-a terminat, mult prea repede după părerea noastră a tuturor, exprimată în cor, ne-am dus (acasă) la Potpouri să dansăm puțin (mai mult).

Asta a fost o seară foarte bună. Doar că un spectacol ca Aida-n centru merita o organizare mai bună (și mă exprim politicos, credeți-mă că n-aveți habar ce vorbe „bune” îmi trec prin minte). Atâția oameni veniți să vadă spectacolul meritau și ei o organizare mai bună decât aceasta, care părea făcută pe genunchi, alaltăieri.

De data asta vă spune Bobina cu Fotografii:
No, servus!

De făcut (2)

Ce ne facem? Păi începem de azi cu WineDay la Corso Bistro. Iar după ce ne săturăm și de muncă, și de vin, putem continua la Cotton Club, cu un dans (de mijlocul săptămânii) după muncă.

Mâine, pentru că e ziua unui prieten bun care nu-i în Cluj, ne melancolizăm cu Soul Serenade, la Cizmărie.

Vineri facem sau nu o pauză, vedem noi, iar sâmbătă ne dezorganizăm la Casa Potpourri, la a treia Matcă.

Aaaaa, și ne îmbrăcăm hainele pe dos, să fim sigure că săptămâna viitoare, la Jazz in the Park, o să fie soare.

No, servus!

A dumneavoastră,
Bucătarul Leneș.

 

Cum să adormi în public

Iacă e a nu știu câta oară când pățăsc așa rușine. Și, al naibii, nu mi se întâmplă niciodată la evenimentele muzicale la care nu-mi place muzica. Doar la alea la care-mi place. Ba la operă, pe scaun din ăla incomod din lojă, ba, în cazul de față, pe taburet fără spătar, nas în nas cu artiștii. Țțțțțțțț, ce rușineeeeeee!
Aș putea începe povestea asta de amor cu jazzul în vreo trei feluri. Dar, dacă o iau de la început, trebuie să recunosc că e parțial plăcere proprie, parțial dor de tata, care m-a învățat de mică și cu opera și muzica clasică, și cu jazzul, și cu științele. Cât a trăit, una din cele mai mari plăceri ale noastre era să ne uităm, sâmbăta, la teleenciclopedie și, de Anul Nou, la concertul Filarmonicii din Viena. La teleenciclopedie m-aș mai uita, dacă n-aș uita, când sunt acasă la ora aia. Dar concertul nu-l ratez niciodată, chiar dacă mă smiorcăi o oră întreagă pe fond de valțuri, polci, mazurci și marșuri.
Să revenim la oile noastre clujissime. Ce-am descoperit aseară?
În primul rând, un loc ca la mama acasă, fermecător, într-o casă veche și frumoasă, cu oameni primitori și cu idei teribil de bune (compot cu rom, ioi, vai și-aoleu ce bun) și cu un nume la fel de fermecător ca locul și oamenii din el: Potpourri. De dragul numelui, zău dacă nu mi-aș băga nasul prin borcanele de ceaiuri de pe bar. S-ar putea să mă și lase, dacă îi rog frumos…
În al doilea, dar nu ultimul, Sebastian Spanache Trio. Ai zice că, în caz de jazz, o greșeală de execuție nu sare în urechi, pentru că, după auzul meu, e o muzică construită, oarecum, din disonanțe (habar n-am de teorie muzicală, deci, dacă am spus vreo măgărie, să mă pardonați). De aia nu funcționează decât ca ansamblu de sunete și, dacă nu reușești să percepi ansamblul, există șanse mari să nu îți placă niciodată. Ei, tocmai din cauza asta, o greșeală cât de mică va strica curgerea și ritmul muzicii. Dar, după cum s-a dovedit prin (aproape) adormirea subsemnatei într-o poziție destul de incomodă, n-a fost cazul. Dacă mai vin, eu merg pe unde-or fi ei, ceea ce vă recomand călduros și domniilor voastre. Cum s-ar zice, te ung la inimă.
În altă ordine de idei, abia aștept să vină vara din cauză de Jazz in the Park. Poate, de data asta, îmi cumpăr și hamac. Paharele de anul trecut le mai am, vin mai găsim, picnic facem. Și poate iau și aprobare de la primărie să mă mut cu cortul pe pajiște.

 

No, servus și tralalala, fșșșșșșt, fșșșșșșșșșșt, bing-bing, tic-tic-tic-tic!
A dumneavoastră, adormită,
Bucătarul leneș